Cum să formatez un disc extern? Iată o întrebare foarte frecventă, mai ales când este completată de precizarea „… în așa fel, încât să pot citi și scrie și pe Windows”. De exemplu, să îi dau prietenului meu filme și/sau poze etc. Aceeași problemă este și cu formatarea unui stick (flash drive). Dar cum formatez, sună o variantă a întrebării, partiția de Windows dacă vreau să am și acest OS?
Disk Utility știe să formateze HFS+ (MAC OS Extended Journaled, standardul MAC OS X, cu câteva sub-variante) și DOS (vechiul standard pentru PC). Nu poate formata NTFS, dar sistemul poate citi fișiere pe un asemenea disc, nu poate însă scrie. Problema nu e foarte simplă și nu există o metodă ideală, astfel încât să poți muta lejer fișiere sau aplicații de colo-colo, pe toate sistemele. Înainte de toate, cel care dorește un răspuns la această întrebare, trebuie să-și clarifice dacă discul extern va fi folosit exclusiv sau mai ales pe MAC OS X și doar rar ori foarte rar pe Windows sau pe Linux; sau, din contra, mai ales sau exclusiv pe Windows și rar ori foarte rar pe MAC OS. A se reține că ultimele versiuni de linux pot citi și scrie discuri formatate HFS+, mai ales cele optimizate pentru procesoare PPC (Fedora 8, SuSE 10.x, Ubuntu 6).
Situațiile ar fi, așadar:
1. Format HFS+ cu MacDrive (ultima versiune este 7) instalat pe Windows citește orice disc/disc optic format hfs+ (MAC OS Extended Journaled). Dacă Windows se folosește doar ocazional, atunci e cea mai bună soluție. În acest caz, trebuie să ai pregătit MacDrive pe un CD sau pe un stick formatat DOS pentru a-l instala în prealabil pe Windows, înainte să inserezi un CD/DVD sau să conectezi un disc extern formatat HFS+.
2. Altfel, DOS (dar nu suportă fișiere mai mari de 4 GB), read-write pe toate sistemele sau…
3. NTFS (New Technology File System) + utilitar de MAC OS X ca să și scrie (MacFUSE sau Paragon). Acest format nu se poate crea în MAC OS X, ci numai în mediu Windows.
4. Cu Disk Utility, poți face și partiție dublă pe acel disc, hfs+ și DOS, ca să optimizezi utilizarea pe MAC OS și pe PC.
După cum se observă, nu există o metodă ideală, formatul ales depinzând, mai ales, de frecvența cu care se folosesc anumite fișiere: aplicații și/sau fișiere pentru MAC OS X și deloc ori rar fișiere care să fie transferate pe Windows; sau, din contra, acel disc/flash drive este folosit uzual în mediu Windows sau Linux și cu totul excepțional în MAC OS X.
Reține că multe aplicații și anumite fișiere specifice de MAC OS se corup în mediu DOS sau NTFS, ca atare trebuie mai întâi arhivate (zip) sau „image” (dmg, iso, toast). Unele fișiere tipice, cum ar fi .pages sau .mellel sînt, de fapt, directoare (așa se și văd dacă le muți în Win sau Linux). Dacă le copiezi, pur și simplu, pe format DOS sau NTFS sau orice format linux devin inutilizabile (de fapt, poți recupera doar textul nud din ele).
În concluzie:
- Dacă e nevoie de un disc extern și/sau de un flash drive pe care muți fișiere de colo-colo, iar a fi citite și scrise în Windows/Linux este necesar, atunci formatul DOS este cel mai comod, cu observația că nu pot fi scrie fișiere mai mari de 4 GB, de exemplu imagini de DVD-uri. A doua observație: dacă se trag aplicații ori fișiere tipice MAC OS (cum ar fi .pages sau .mellel), trebuie mai întâi arhivate, altfel se corup la transfer. Acest observație este valabilă și atunci când se trimit asemenea fișiere ca atașament la e-mail: întâi arhivate, apoi trimise sau copiate.
- Dacă utilizezi MAC OS X și ai nevoie să accesezi un disc formatat NTFS, atunci trebuie instalate MacFuse sau Paragon. A se reține că, la ora când scriu aceste rânduri, acestea sunt aplicații „beta”, așadar pot pune probleme, mai mari sau mai mici.
- Dacă discul extern e folosit exclusiv sau mai ales acasă, conectat la un mac, și rar ori foarte rar ar fi nevoie să fie conectat la un PC care rulează Windows, atunci formatul recomandabil este HFS+. Când e nevoie să conectezi discul la un PC, atunci se instalează mai întâi MacDrive în Windows, apoi se conectează discul. Dacă se conectează la un PC care rulează un linux recent, este probabil că formatul HFS+ va fi accesat.
Evident, toate astea sunt valabile și atunci când trebuie să decizi cum formatezi partiția de Windows creată cu Boot Camp: FAT 32 sau NTFS? Important este să o formatezi cumva, când instalezi Windows, nu să alegi opțiunea ‘leave disk untouched’, căci astfel nu va mai face boot. Alege, după ce ai citit mai sus, FAT 32 sau NTFS, cu avantajele și dezavantajele fiecăruia.
Mac PowerPC v. Mac Intel
Trebuie de asemenea reținut că există două moduri diferite de atribuire a hărții de partiționare:
- Apple Partition Map (APM) pentru mac-urile cu procesoare PowerPC.
- GUID pentru mac-urile cu procesoare Intel.
Harta de partiționare este importantă (citește: esențială) dacă e vorba de un disc/de o partiție de boot. Dacă, să zicem, un disc (extern de regulă) are harta GUID și este conectat la un mac PowerPC, nu va face boot, chiar dacă are Leopard (care poate face boot și pe mac-uri PowerPC și pe mac-uri Intel).
Când e vorba de un disc intern, acest detaliu nu este important și, în orice caz, nu trebuie gestionat de utilizator, deoarece Disk Utility știe ce hartă de partiționare trebuie aleasă: GUID pentru un mac Intel, APM pentru un mac PowerPC.
Este interesant de observat că, dacă ai un disc extern formatat APM și instalezi Leopard folosind un mac cu procesor PowerPC, acesta va face boot și pe un mac Intel. Invers însă, adică instalând Leo pe un disc extern formatat GUID, fiind conectat la un mac Intel, nu va face boot dacă discul extern este conectat la un mac cu procesor PowerPC.
Pentru stocare uzuală de date, așadar nu pentru boot de sistem, discul poate avea orice hartă de partiționare. Practic, harta de partiționare se alege în funcție de nevoi și devine importantă doar dacă se are în vedere boot de sistem de pe un disc extern. Dacă se dorește acoperirea unei game cât mai mare de posibilități, cel mai bine este să alegem harta APM, instalarea sistemului Leopard folosind un mac cu procesor PowerPC (conectând discul extern prin cablu firewire, condiție sine qua non pentru un mac PowerPC). Ulterior, chiar conectat la un mac cu procesor Intel, sistemul Leopard va face bood de pe discul extern, conectat prin USB sau prin firewire.
Disk Utility știe să formateze HFS+ (MAC OS Extended Journaled, standardul MAC OS X, cu câteva sub-variante) și DOS (vechiul standard pentru PC). Nu poate formata NTFS, dar sistemul poate citi fișiere pe un asemenea disc, nu poate însă scrie. Problema nu e foarte simplă și nu există o metodă ideală, astfel încât să poți muta lejer fișiere sau aplicații de colo-colo, pe toate sistemele. Înainte de toate, cel care dorește un răspuns la această întrebare, trebuie să-și clarifice dacă discul extern va fi folosit exclusiv sau mai ales pe MAC OS X și doar rar ori foarte rar pe Windows sau pe Linux; sau, din contra, mai ales sau exclusiv pe Windows și rar ori foarte rar pe MAC OS. A se reține că ultimele versiuni de linux pot citi și scrie discuri formatate HFS+, mai ales cele optimizate pentru procesoare PPC (Fedora 8, SuSE 10.x, Ubuntu 6).
Situațiile ar fi, așadar:
1. Format HFS+ cu MacDrive (ultima versiune este 7) instalat pe Windows citește orice disc/disc optic format hfs+ (MAC OS Extended Journaled). Dacă Windows se folosește doar ocazional, atunci e cea mai bună soluție. În acest caz, trebuie să ai pregătit MacDrive pe un CD sau pe un stick formatat DOS pentru a-l instala în prealabil pe Windows, înainte să inserezi un CD/DVD sau să conectezi un disc extern formatat HFS+.
2. Altfel, DOS (dar nu suportă fișiere mai mari de 4 GB), read-write pe toate sistemele sau…
3. NTFS (New Technology File System) + utilitar de MAC OS X ca să și scrie (MacFUSE sau Paragon). Acest format nu se poate crea în MAC OS X, ci numai în mediu Windows.
4. Cu Disk Utility, poți face și partiție dublă pe acel disc, hfs+ și DOS, ca să optimizezi utilizarea pe MAC OS și pe PC.
După cum se observă, nu există o metodă ideală, formatul ales depinzând, mai ales, de frecvența cu care se folosesc anumite fișiere: aplicații și/sau fișiere pentru MAC OS X și deloc ori rar fișiere care să fie transferate pe Windows; sau, din contra, acel disc/flash drive este folosit uzual în mediu Windows sau Linux și cu totul excepțional în MAC OS X.
Reține că multe aplicații și anumite fișiere specifice de MAC OS se corup în mediu DOS sau NTFS, ca atare trebuie mai întâi arhivate (zip) sau „image” (dmg, iso, toast). Unele fișiere tipice, cum ar fi .pages sau .mellel sînt, de fapt, directoare (așa se și văd dacă le muți în Win sau Linux). Dacă le copiezi, pur și simplu, pe format DOS sau NTFS sau orice format linux devin inutilizabile (de fapt, poți recupera doar textul nud din ele).
În concluzie:
- Dacă e nevoie de un disc extern și/sau de un flash drive pe care muți fișiere de colo-colo, iar a fi citite și scrise în Windows/Linux este necesar, atunci formatul DOS este cel mai comod, cu observația că nu pot fi scrie fișiere mai mari de 4 GB, de exemplu imagini de DVD-uri. A doua observație: dacă se trag aplicații ori fișiere tipice MAC OS (cum ar fi .pages sau .mellel), trebuie mai întâi arhivate, altfel se corup la transfer. Acest observație este valabilă și atunci când se trimit asemenea fișiere ca atașament la e-mail: întâi arhivate, apoi trimise sau copiate.
- Dacă utilizezi MAC OS X și ai nevoie să accesezi un disc formatat NTFS, atunci trebuie instalate MacFuse sau Paragon. A se reține că, la ora când scriu aceste rânduri, acestea sunt aplicații „beta”, așadar pot pune probleme, mai mari sau mai mici.
- Dacă discul extern e folosit exclusiv sau mai ales acasă, conectat la un mac, și rar ori foarte rar ar fi nevoie să fie conectat la un PC care rulează Windows, atunci formatul recomandabil este HFS+. Când e nevoie să conectezi discul la un PC, atunci se instalează mai întâi MacDrive în Windows, apoi se conectează discul. Dacă se conectează la un PC care rulează un linux recent, este probabil că formatul HFS+ va fi accesat.
Evident, toate astea sunt valabile și atunci când trebuie să decizi cum formatezi partiția de Windows creată cu Boot Camp: FAT 32 sau NTFS? Important este să o formatezi cumva, când instalezi Windows, nu să alegi opțiunea ‘leave disk untouched’, căci astfel nu va mai face boot. Alege, după ce ai citit mai sus, FAT 32 sau NTFS, cu avantajele și dezavantajele fiecăruia.
Mac PowerPC v. Mac Intel
Trebuie de asemenea reținut că există două moduri diferite de atribuire a hărții de partiționare:
- Apple Partition Map (APM) pentru mac-urile cu procesoare PowerPC.
- GUID pentru mac-urile cu procesoare Intel.
Harta de partiționare este importantă (citește: esențială) dacă e vorba de un disc/de o partiție de boot. Dacă, să zicem, un disc (extern de regulă) are harta GUID și este conectat la un mac PowerPC, nu va face boot, chiar dacă are Leopard (care poate face boot și pe mac-uri PowerPC și pe mac-uri Intel).
Când e vorba de un disc intern, acest detaliu nu este important și, în orice caz, nu trebuie gestionat de utilizator, deoarece Disk Utility știe ce hartă de partiționare trebuie aleasă: GUID pentru un mac Intel, APM pentru un mac PowerPC.
Este interesant de observat că, dacă ai un disc extern formatat APM și instalezi Leopard folosind un mac cu procesor PowerPC, acesta va face boot și pe un mac Intel. Invers însă, adică instalând Leo pe un disc extern formatat GUID, fiind conectat la un mac Intel, nu va face boot dacă discul extern este conectat la un mac cu procesor PowerPC.
Pentru stocare uzuală de date, așadar nu pentru boot de sistem, discul poate avea orice hartă de partiționare. Practic, harta de partiționare se alege în funcție de nevoi și devine importantă doar dacă se are în vedere boot de sistem de pe un disc extern. Dacă se dorește acoperirea unei game cât mai mare de posibilități, cel mai bine este să alegem harta APM, instalarea sistemului Leopard folosind un mac cu procesor PowerPC (conectând discul extern prin cablu firewire, condiție sine qua non pentru un mac PowerPC). Ulterior, chiar conectat la un mac cu procesor Intel, sistemul Leopard va face bood de pe discul extern, conectat prin USB sau prin firewire.
No comments:
Post a Comment